“cele mai frumoase cuvinte nu sunt TE IUBESC, ci E BENIGN” (W. Allen)
martie 23, 2009
Contraceptia hormonala de urgenta – “Pilula de a doua zi”
Se considera ca folosirea sa corecta previne aparitia a cel putin trei sferturi dintre sarcinile nedorite ce altfel ar fi putut apare (eficienta de minim 75%). De asemenea, s-a demonstrat ca eficienta acestei metode este cu atat mai ridicata cu cat este folosita mai devreme dupa contactul sexual neprotejat (chiar in limita celor 72 de ore).
Poate fi procurata de la un cabinet de planificare familiala, sau de la farmacie, costand relativ putin – oricum este mult mai ieftina decat un eventual avort! Uneori, contraceptia de urgenta poate determina greata si stare de voma. Alteori este posibil sa apara dureri de cap sau abdominale, stare de oboseala, sensibilitatea sanilor, sau ameteala. Aceste efecte dispar insa intr-o zi sau doua dupa terminarea tratamentului. Pentru a preveni starea de greata si voma, se pot folosi medicamente anti-emetice cu o ora inainte de a lua prima doza de pilule.
Folosirea contraceptiei de urgenta poate de asemenea sa modifice momentul aparitiei urmatoarei mentruatii (cateva zile mai devreme sau mai tarziu fata de data presupusa), precum si durata acesteia si cantitatea de sange pierdut. In majoritatea cazurilor, aceste efecte sunt insa minore.
Daca menstruatia intarzie cu mai mult de o saptamana peste data cand se presupune ca trebuie sa vina, este posibil ca sarcina nedorita sa fi aparut totusi (a se confirma printr-un test de sarcina sau consult de catre medicul specialist). Sanatatea fatului nu este in nici un fel afectata de folosirea contraceptiei de urgenta la inceputul sarcinii.
Dupa ce s-a administrat pilula, daca doriti sa aveti contact sexual si nu folositi pilule contraceptive, este bine sa folositi prezervative sau diafragma si spermicide. Acestea sunt necesare, deoarece pilula de urgenta nu isi va face efectul daca aveti contact sexual neprotejat repetat, inainte de aparitia urmatorului ciclu
Cum se ia pilula?
Se inghite un comprimat intreg cat mai curand posibil (dar nu mai tarziu de 72 de ore de la contactul sexual neprotejat). Acesta actioneaza cu atat mai eficient, cu cat este luat mai repede dupa contactul sexual.
Este important ca al doilea comprimat sa se ia la 12 ore (si nu mai tarziu de 16 ore) dupa primul comprimat. Daca ati intarziat administrarea celui de-al doilea comprimat mai mult de 16 ore, luati-l imediat ce va amintiti si contactati cat mai curand medicul sau farmacistul.
Cum actioneaza?
impiedica sarcina inainte sa se instaleze si anume:
- impiedica eliberarea ovulelor
- impiedica fertilizarea cu sperma a ovulului deja eliberat
- impiedica implantarea ovulului fertilizat in peretele uterului
nu are efect daca sunteti deja insarcinata
martie 10, 2009
George Sand
“Există unele suferinţe care se hrănesc din ele însele. Există altele care se sperie şi se fac nevăzute, ca remuşcările”
Pe numele adevarat Amandine Lucie Aurore Dupin de Francneil – viitoare baroana Dudevant – George Sand s-a nascut in 1804, la Paris.
La varsta de patru ani, fetita ramane orfana de tata, decedat intr-un accident in anul 1808. Este crescuta de bunica, fiica naturala a maresalului de Saxe. Isi petrece intreaga copilarie la Nohant: ani de solitudine si de reverie, insa foarte fericiti, sursa importanta de inspiratie pentru o mare parte din opera ei.
Cand implineste 13 ani, este trimisa la o manastire englezeasca din Paris, pentru a primi o educatie aleasa. Dupa mai multe luni de disperare, trece printr-o criza de misticism cu nedefinite aspiratii la viata monahala. Dar, in anul 1821, ii moare si bunica. Din cauza unor certuri cu mama, Aurore Dupin se marita cu primul venit, in persoana brutalului baron Casimir Dudevant. Din aceasta casatorie rezulta doi copii: Maurice si Solange. Dupa noua ani de casnicie, deosebirea radicala fata de sotul sau o “impinge” sa divorteze.
In anul 1831, paraseste Nohant-ul si se instaleaza impreuna cu copiii la Paris. Dupa ce incearca mai multe mijloace de a se intretine, se angajeaza la “Figaro”, la acea vreme o mica foaie satirica. Debutul publicistic este urmat in scurt timp de debutul literar, ambele fara ecouri rasunatoare. Duce o existenta boema si scandalizeaza “lumea buna” prin indrazneala cu care isi accepta conditia de “declasata”, apucaturile masculine, modul de a fuma pipa sau tigara si mai ales prin aventurile sale. Intretine o relatie cu Jules Sandeau, dupa numele caruia se inspira in alegerea pseudonimului, Sand, si care o ajuta sa scrie primul roman, “Rose et Blanche, ou la Comedienne et la Re-ligieuse”, semnat J. Sand.
“Am început să trăiesc când am început să muncesc ca să trăiesc.”
Pseudonimul prin care se va consacra, George Sand, apare pentru prima oara pe coperta romanului “Indiana”, ce se bucura de un mare succes; insusi Balzac ii arata pretuirea. Aurore isi imbogateste relatiile. Ii cunoaste pe Sainte Beuve, Merimee si Vigny. Delacroix ii face portretul pentru “Revue de deux mondes”. Pictorul pretuieste conversatiile cu aceasta femeie. Intre ei se naste o prietenie lunga, adesea intrepatrunsa de iubire. In acelasi an, scriitoarea il cunoaste si pe Alfred de Musset. Legatura lor, care avea sa devina celebra, ii aduce neplaceri, din cauza atacurilor din partea familiei poetului. Din fericire este si o benefica sursa de inspiratie, marturie elocventa fiind romanul “Elle et Lui”.
Aurore pleaca impreuna cu Alfred in Italia, in anul 1834, dar il paraseste la Venetia, pentru medicul Pagello. Reusitele literare se tin lant: “Valentine” (1832), “Lelia” (1833), “Jaques” (1834), “Mauprat” (1837), romane ce reflecta viata pasionala a autoarei si se remarca prin lirism.
“Numeşte, dacă vrei, cu numele de dragoste afecţiunea pe care o avem noi unul pentru celălalt, dar aceasta să fie dragostea care se cunoaşte în lăcaşul îngerilor, acolo unde numai sufletele ard de focul sfintelor dorinţe.”
Un capitol important in existenta ei il reprezinta relatia cu celebrul compozitor si pianist polonez, Frederic Chopin, pe care il cunoaste in octombrie 1836, datorita muzicianului Franz Liszt. Aurore a avut intotdeauna o atractie deosebita fata de “oamenii de seama”. Curand, il introduce pe Chopin in cercul artistilor romantici. Povestea lor de iubire debuteaza in vara anului 1838. Iarna urmatoare o petrec impreuna la o manastire din Mallorca, unde el incearca sa-si vindece boala. Se lupta de cativa ani cu primele simptome ale tuberculozei. Desi nu-i plac scriitoarele, Aurore il fascineaza. O situeaza “deasupra tuturor femeilor”. Discret, rezervat si misterios, este atras de forta, expresivitatea si exuberanta sa. Romanciera ii pretuieste talentul, insusirile de artist cu capul in nori.
In timp ce sanatatea lui Chopin se inrautateste, relatia se deterioreaza. Pe masura ce copiii cresc, certurile lor devin tot mai dure. Aurore scrie un roman a carui eroina se distruge din cauza scenelor de gelozie pe care i le face iubitul grav bolnav. Concubinajul ia sfarsit dupa opt ani, in urma unui scandal furtunos. Adevarul l-au stiut numai cei doi protagonisti si a fost inmormantat o data cu trupurile lor pamantesti.
Sub al doilea Imperiu, scandaloasa romantica George Sand devine “La bonne dame de Nohant” (”Doamna cea buna din Nohant”), castelana generoasa si prietena ospitaliera a scriitorilor Sainte-Beuve, Michelet, Theophile Gautier. Ii sfatuieste si ii sprijina pe cei mai buni reprezentanti ai noii generatii: Fromentin, Dumas fiul, Flaubert. Isi cultiva gradina, isi distreaza nepotii cu teatrul sau de marionete, se amesteca in viata angajatilor si le invata odraslele sa citeasca, organizeaza serbari, fara sa inceteze sa scrie.
In anul 1854, publica autobiografia “Historie de ma vie”. Pana in anul 1876, aproape in fiecare an preda editorilor un roman sau o piesa, mai putin cunoscute decat cele din anii de mari succese. Este prima femeie care isi hraneste intreaga productie literara din propria experienta. Inceteaza din viata in 1876, la Nohant (Indre), lasand in urma o opera stralucitoare. Au condus-o pe ultimul drum Flaubert si Dumas fiul.
“Am trăit în admiraţia stăruitoare a firilor superioare şi am simţit fremătând înăuntrul meu nevoia imperioasă de a le imita şi de a le urma. Dar rătăcind fără răgaz, din dorinţă în dorinţă, meditaţiile mele singuratice, rugăciunile mele arzătoare n-au obţinut niciodată de la Dumnezeu care m-a creat forţa de a duce la îndeplinire ceea ce râvnisem, ceea ce încălzisem sub aripa viselor mele.”
Premii Nobel pentru medicina 1901-2008
1901 – Emil Adolf von Behring – tratamentul cu ser specific al difteriei şi pentru contribuţia sa la elaborarea “teoriei hormonale a imunităţii
1902 – Ronald Ross – lucrările în care evidenţiază rolul ţânţarilor ca sursă transmiţătoare a malariei
1903 – Niels Ryberg Finsen – Tratamentul cu raze luminoase concentrate şi răcite, mai ales în lupus
1904 – Ivan Pavlov – Lucrările din domeniul fiziologiei digestiei
1905 – Robert Koch – Descoperirea agentului patogen al tuberculozei
1906 – Camillo Golgi, Santiago Ramón y Cajal – Cercetări asupra structurii sistemului nervos
1907 – Charles Louis Alphonse Laveran – Descoperirea rolului jucat de protozoare la producerea îmbolnăvirilor
1908 – Ilia Ilici Mecinikov – Descoperirea fagocitozei şi elaborarea „teoriei fagocitare a imunităţii“
- Paul Ehrlich – Lucrările în domeniul imunologiei şi chimioterapiei sifilisului
1909 – Emil Theodor Kocher – Lucrările din domeniul fiziologiei, patologiei şi chirurgiei glandei tiroide
1910 – Albrecht Kossel - Lucrările în domeniul constituenţilor proteici şi nucleoproteici din celule
1911 – Allvar Gullstrand – Lucrari de dioptrica a ochiului
1912 – Alexis Carrel – Lucrări privind structura vasculară şi transplantarea vaselor sanguine şi a organelor.
1913 – Charles Robert Richet – Descoperirea anafilaxiei, un caz particular al fenomenului imunitar.
1914 – Robert Bárány – Lucrări de fiziologie şi patologie a aparatului vestibular
1919 – Jules Bordet – Descoperiri legate de imunitate
1920 – August Krogh – Descoperirea mecanismului de reglare a circulaţiei capilare si a schimbului de gaze la nivel pulmonar.
1922 – Archibald Vivian Hill - Explicarea procesului de producere a energiei musculare
Otto Fritz Meyerhof – Lucrări asupra consumului de oxigen si metabolism al acidului lactic în muşchi.
1923 – Frederick Banting şi John James Richard MacLeod – Contribuţia adusă în descoperirea şi introducerea în terapeutică a insulinei
1924 -Willem Einthoven – descoperirea mecanismului electrocardiogramei
1926 – Johannes Fibiger – Descoperirea carcinomului spiropter.
1927 – Julius Wagner-Jauregg – Utilizarea malarioterapiei în paralizia generală
1928 – Charles Nicolle – Cercetările de epidemiologie asupra tifosului exantematic.
1929 – Christiaan Eijkman – Descoperirea vitaminei antinevritice.
Frederick Gowland Hopkins – Descoperirea vitaminelor stimulatoare ale creşterii.
1930 – Karl Landsteiner – Descoperirea grupelor sanguine.
1931 -Otto Heinrich Warburg – Descoperirea fermentului respirator
1932 – Charles Scott Sherrington şi Edgar Douglas Adrian – Descoperiri privind funcţiile neuronului.
1933 – Thomas Hunt Morgan – Descoperirea rolului jucat de cromozomi în ereditate.
1934 – George Hoyt Whipple, George Richards Minot, William Parry Murphy – Descoperiri privind tratamentul ficatului în caz de anemie.
1935 – Hans Spemann – Descoperirea efectului „organizator“ în dezvoltarea embrionului.
1936 – Henry Hallett Dale, Otto Loewi - Descoperiri privind transmiterea chimica a influxului nervos
1937 – Albert Szent-Györgyi – Evidenţierea mecanismului proceselor biologice de oxidare şi descompunere a vitaminei C
1938 – Corneille Heymans – Descoperirea rolului jucat de mecanismele sino-aortice în reglarea respiraţiei.
1939 – Gerhard Domagk – Studiul asupra sulfamidelor.
1943 – Henrik Dam, Edward Adelbert Doisy – descoperirea vitaminei K
1944 – Joseph Erlanger şi Herbert Spencer Gasser – Descoperiri privind funcţiile intens diferenţiate ale fibrelor nervoase elementare
1945 – Alexander Fleming, Ernst Boris Chain, Howard Walter Florey – Descoperirea penicilinei şi a acţiunii sale terapeutice în diverse boli infecţioase.
1946 – Hermann Joseph Muller – Crearea radiogeneticii şi studiul mutaţiilor produse de razele X.
1947 – Carl Fedinand Cori, Gerty Cori – Descoperirea mecanismului biosintezei glicogenului.
Bernardo Houssay – Descoperirea rolului jucat de hormonul lobului hipofizar anterior în metabolismul zahărului.
1948 – Paul Hermann Müller – Descoperirea eficacităţii produsului DDT ca insecticid de contact
1949 – Walter Rudolf Hess – Descoperirea rolului hipotalamusului în coordonarea activităţii organelor interne
Egas Moniz – Descoperirea valorii terapeutice a lobotomiei în anumite psihoze.
1950 – Edward Calvin Kendall, Tadeus Reichstein, Philip Showalter Hench – Descoperiri privind hormonii corticosuprarenali, structura şi acţiunea lor biologică.
1951 – Max Theiler – Descoperirea virusului febrei galbene şi a combaterii sale
1952 – Selman Waksman – Descoperirea streptomicinei, antibiotic eficace împotriva tuberculozei.
1953 – Fritz Albert Lipmann – Descoperirea coenzimei A şi a importanţei sale în metabolismul intermediar
Hans Adolf Krebs – Descoperirea ciclului tricarboxilic care are loc în procesele de oxido-reducere la nivel celular
1954 – John Franklin Enders, Thomas Huckle Weller, Frederick Chapman Robbins – Descoperirea posibilităţii de a cultiva virusurile poliomielitice pe ţesuturi de diferite tipuri.
1955 – Hugo Theorell – Descoperirea modului de acţiune a enzimelor oxidante.
1956 – André Frédéric Cournand, Werner Forssmann şi Dickinson W. Richards – Descoperiri privind privind cateterismul cardiac şi modificările patologice ale sistemului circulator.
1957 – Daniel Bovet – Sinteza unor compuşi antihistaminici şi a diferiţilor relaxanţi musculari.
1958 – George Wells Beadle, Edward Lawrie Tatum, Joshua Lederberg – Lucrările din domeniul geneticii moleculare
Joshua Lederberg – Descoperiri legate de recombinările materialului genetic al bacteriilor.
1959 – Severo Ochoa, Arthur Kornberg – Descoperirea mecanismului biosintezei acizilor nucleici (ARN şi ADN) şi a rolului acestora în ereditate.
1960 – Frank Macfarlane Burnet, Peter Medawar – Descoperirea toleranţei imunologice şi explicarea ei
1961 – Georg von Békésy – Descoperirea mecanismului fizic al stimulării formaţiilor cohleare
1962 – Francis Crick, James D. Watson, Maurice Wilkins – Descoperirea ADN-ului
1963 – John Carew Eccles, Andrew Huxley, Alan Lloyd Hodgkin – Descoperirea mecanismelor ionice implicate în ecitarea şi inhibiţia porţunilor periferice şi centrale ale membranei celulei nervoase
1964 – Konrad Bloch, Feodor Lynen – Descoperirea mecanismnului biochimic al sintezei colesterolului şi acizilor graşi
1965 – André Lwoff, Jacques Monod, François Jacob – Lucrările lor referitoare la reglarea genetica a sintezei proteinelor în celula vie
1966 – Peyton Rous – Descoperirea unor virusuri cancerigene.
Charles Brenton Huggins – Descoperiri privind tratamentul hormonal al cancerului de prostată.
1967 – Ragnar Granit, Haldan Keffer Hartline, George Wald – Descoperiri privind procesele vizuale fiziologice şi chimice fundamentale
1968 – Marshall Warren Nirenberg, Har Gobind Khorana – Aportul la descoperirea codului genetic.
Robert W. Holley – Reuşita „citirii“ pentru întâia oară a secvenţei complete a nucleotizilor unei molecule de ARN-solubil.
1969 – Max Delbrück, Alfred Hershey şi Salvador Luria – Descoperiri privind substanţele neurotransmiţătoare şi mecanismul depozitării, eliberării, şi inactivării lor
1970 – Bernard Katz, Ulf von Euler, Julius Axelrod – Descoperirea mecanismelor ionice implicate în ecitarea şi inhibiţia porţunilor periferice şi centrale ale membranei celulei nervoase
1971 – Earl Wilbur Sutherland Jr. – Descoperiri în domeniul mecanismelor de acţiune a hormonilor
1972 -Gerald Edelman, Rodney Robert Porter – Descoperirea structurii anticorpului (a moleculei de imunoglobulină)
1973 – Karl von Frisch, Konrad Lorenz, Nikolaas Tinbergen – Studiile privind comportamentul animal, care deschid perspective psihiatriei, medicinii psihosomatice şi ecologiei aplicate.
1974 – Albert Claude, Christian de Duve, George Emil Palade – Descoperirile de infrastructură celulară, în special a ribozomilor, loc de descifrare a mesajului ereditar şi de biosinteză a proteinelor.
1975 – David Baltimore, Howard Martin Temin, Renato Dulbecco – Studiul interacţiunii dintre acizii nucleici ai virusurilor cancerigene şi genomul celular
1976 – Baruch Samuel Blumberg, Daniel Carleton Gajdusek – Descoperirea noilor mecanisme ale originii şi diseminarii bolilor infecţioase
2007 – Mario Capecchi, Sir Martin Evans, Oliver Smithies – Pentru cercetările în domeniul modificărilor genetice realizate asupra organismului şoarecilor prin intermediul celulelor stem.
2008 – Harald zur Hausen, Françoise Barré-Sinoussi, Luc Montagnier – Pentru descoperirea faptului că virusul papilomului uman cauzează cancer cervical, Pentru descoperirea virusului imunodeficienţei umane
martie 9, 2009
Ficatul
Ficatul este unic intre organele corpului uman datorita capacitatii sale de regenerare, de reintregire a celulelor ce au fost distruse de o boala sau de o leziune pe termen scurt. Dar, daca ficatul sufera leziuni repetate, pe termen lung (boli cronice), modificarile devin ireversibile, interferand cu functia acestuia. Fiind un organ foarte activ, cand el este bolnav, intregul corp sufera.
Cantitatea de alcool consumata ca si durata consumului sunt determinante in ceea ce priveste aparitia steatozei, hepatitei si a cirozei hepatice. Cu cat acestea cresc, cu atat creste posibilitatea de atingere a pragului ireversibil de ciroza.
Ficatul este unul dintre putinele organe, daca nu chiar singurul, carora li s-au ridicat un monument! Acesta a fost inaugurat in 1987 in orasul Balen, din nordul Spaniei, ca un omagiu adus organului care-si indeplineste functiile pe tacute, fara a se plange vreodata, sacrificandu-se. De fapt, monumentul reprezinta un ficat alcoolic si a fost dedicat ficatului de catre un medic, cu scopul declarat ca aceia care il vad sa-si reduca semnificativ consumul de alcool. Chiar daca ficatul este un organ extraordinar, puternic si rezistent, cu diverse capacitati si calitati surprinzatoare, nu inseamna ca este imun la toate agresiunile. 
VIRUSURI CU FEBLETE PENTRU FICAT
Virusurile cu tropism hepatic produc procese inflamatorii in care ficatul este organul tinta. Exista cel putin 5 agenti virali responsabili de leziuni hepatice acute: virusii A; B; C; E si delta. Ei au fost identificati, caracterizati si exista metode specifice de detectare a lor. Infectia cu virusul A este relativ usoara si se vindeca in general fara sechele. I se mai spune si “boala mainilor murdare”, destul de sugestiv cred eu. Virusurile B si C sunt mult mai agresive – se transmit prin sange, si nu “fecal-oral”, ca virusul A.
Peste 90% din alcoolul ingerat se metabolizeaza in ficat, unde este transformat in metaboliti si produsi intermediari. Consumul zilnic de alcool suprasolicita sistemele enzimatice si atrage acumularea de produsi cu actiune toxica asupra ficatului. Permanentizarea consumului de alcool duce la agravarea, la intretinerea leziunilor si, in cele din urma, la ciroza hepatica. Metabolismul lipidelor, proteinelor si glucidelor are de suferit. Prima consecinta observabila este incarcarea cu grasimi a ficatului, realizandu-se asa-numitul “ficat gras”, sau steatoza hepatica. Este o leziune reversibila, in sensul ca se remite la intreruperea consumului de alcool. O alta leziune produsa de alcool este hepatita alcoolica. Ea se caracterizeaza prin leziuni ale celulelor hepatice cu distrugerea lor (necroza) si leziuni inflamatorii asociate. Leziunea cea mai severa este ciroza hepatica. Ea este caracterizata prin proliferarea unei proteine fibroase (colagen) care distruge arhitectura hepatica si conduce la regenerare anarhica. Ciroza este ireversibila si, din acest stadiu, se poate ajunge uneori la cancer hepatocelular! Cantitatea de alcool consumata ca si durata consumului sunt determinante in ceea ce priveste aparitia steatozei, hepatitei si a cirozei hepatice. Cu cat acestea cresc, cu atat creste posibilitatea de atingere a pragului ireversibil de ciroza.
Alcoolul nu este singura cauza a suferintei hepatice. Se adauga virusurile, medicamentele hepatotoxice, toxicele industriale etc. Desi ficatul are o mare capacitate de regenerare, persistenta agresiunilor sau o reactivitate individuala deosebita determina instalarea suferintelor hepatice cronice.
Utilizarea extensiva a medicamentelor si asocierile medicamentoase cresc frecventa efectelor toxice. Ficatul este un organ susceptibil la efectele daunatoare ale medicamentelor deoarece el este implicat in metabolizarea si inactivarea lor. In general, medicamentele folosite au o toxicitate redusa si nu produc leziuni hepatice prin actiunea proprie, dar unii dintre metabolitii lor (substante rezultate in urma variatelor transformari pe care le sufera medicamentele in corp) pot fi inalt reactivi daca depasesc mecanismele de inactivare. Cu totii stim ca un ficat sanatos inseamna un metabolism normal si un organism sanatos. Ficatul participa la functiile metabolice, curatand organismul de compusii toxici si constituindu-se astfel intr-o farmacie vie. Cu toate acestea, este bine de stiut ca si ficatul are limitele lui.
Fiind expus la multe substante daunatoare, acest remarcabil organ este capabil sa se regenereze, sa se autorepare si sa inlocuiasca tesutul afectat. Chiar si zone extinse de necroza parcelara (in hepatitele acute virale, de exemplu) se pot vindeca total. Constructia in care micii lobuli performa aceeasi functie, arata ca, in momentul in care o sectiune este lezata, alta sectiune va prelua functia zonei lezate pana cand acesta va putea functiona din nou. Cu toate acestea, ficatul este subiectul multor boli care ii pot coplesi functiile regeneratoare. Ficatul este unic intre organele corpului uman datorita capacitatii sale de regenerare, de reintregire a celulelor ce au fost distruse de o boala sau de o leziune pe termen scurt. Dar, daca ficatul sufera leziuni repetate si pe termen lung (boli cronice), modificarile devin ireversibile, interferand cu functia acestuia. Fiind un organ foarte activ, cand el este bolnav, intregul corp sufera. Vechii greci considerau ficatul ca fiind centrul emotiilor si locul in care se formeaza sangele. Astazi stim ca doar a doua parte a afirmatiei este adevarata (si aceea numai in anumite circumstante). Cu toate acestea, toti oamenii ar putea simti emotii gandindu-se la organul care merita un monument nu doar in Spania, ci in fiecare cuget recunoscator!
sursa: SfatulMedicului
Premiile Nobel
Premiile Nobel se decerneaza anual in Stockholm, Suedia.
Premiile Nobel poarta numele unuia dintre cei mai cunoscuti oameni de pe planeta, un om care a avut o contributie decisiva asupra omenirii – Alfred Nobel. Savantul s-a nascut in anul 1833, iar printre cele mai remarcabile inventii ale sale se numara dinamita. Observand ulterior ca ideea pentru care a luptat o viata intreaga poate provoca dezastre de vreme ce oamenii folosesc dinamita in scopuri negative, Alfred Nobel a decis ca, dupa moartea sa, fabuloasa avere pe care a reusit sa o stranga sa fie folosita anual pentru premierea oamenilor care aduc contributii remarcabile in cateva domenii: Fizica, Chimie, Economie – de care se ocupa Academia Regala de Stiinta din Suedia; Medicina – premiu acordat de Institutul Carolina din Stockholm si Literatura – de care se ocupa Academia Suedeza.
Primele premii Nobel au fost acordate pe data de 10 decembrie 1901, la cinci ani de la moartea inventatorului acestora, si, de atunci, cu cateva exceptii, au fost acordate constant.
Exista si cateva curiozitati in istoria decernarii premiilor Nobel, mai mult sau mai putin umoristice. De exemplu, in anii 1945 si 1948 nominalizat in cadrul acestui eveniment s-a gasit dictatorul comunist Iosif Visarionovici Stalin, precum si omologul sau german, Adolf Hitler, care a primit aceasta distinctie in anul 1939. Aceste doua mici “erori”, asa cum au fost numite ulterior de organizatori, au fost comise din cauza statutului pe care cei doi il aveau in perioada respectiva in Europa. 
Thomas Edison si Nikola Tesla au fost mentionati ca potentiali laureati ai premiilor in anul 1915, insa din pricina animozitatilor dintre cei doi, niciunul nu a mai primit aceasta distinctie, in ciuda contributiilor stiintifice majore ale fiecaruia. Cei doi au refuzat sa primeasca Nobel in cazul in care fiecare dintre ei ar fi fost nominalizat primul pentru acest premiu, considerand ca cine ar accepta ar minimaliza valoarea celuilalt.
In anul 1939, din cauza evenimentelor sangeroase din Europa, premiile Nobel nu s-au mai acordat. In istoria decernarii acestor distinctii doar sase oameni au refuzat premiul din motive politice: trei in Rusia, pentru ca Stalin le-a interzis savantilor sa mearga sa-si ridice premiul, unul in Vietnam si doi in Germania, pentru ca Hitler a interzis participarea la ceremonia de decernare a premiilor. Ramand in sfera politica, printre castigatorii Nobel-ului pentru Pace se afla si Yasser Arafat. Intre perdanti il amintim pe Winston Churchill, care nu a primit nicodata un astfel de premiu, desi si-a dorit tot timpul acest lucru. Nici Mahatma Gandhi, simbol al pacii si intelegerii, nu a primit niciodata Nobel-ul pentru Pace, cu toate ca a fost nominalizat de 12 ori, in perioada 1937 – 1948. Dmitri Mendeleyev, cel care a propus tabelul periodic al elementelor, nu a primit niciodata un premiu Nobel. A fost propus in anul 1906 pentru a castiga un premiu, insa a murit in anul urmator.
Printre marii scriitori care nu au reusit sa castige premiul Nobel niciodata se regasesc foarte multi romani: Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Marin Sorescu si Nichita Stanescu. Cel mai aproape de castigarea unui Nobel a fost doar Lucian Blaga, dar din cazua faptului ca regimul comunist nu i-a permis sa se prezinte la festivitati, premiul nu i-a mai fost niciodata acordat.
Laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie si medicina, in anul 1974, este George Emil Palade, nascut pe 19 noiembrie 1912 la Iasi. Este medic si om de stiinta american de origine romana, specialist in domeniul biologiei celulare.
Alti laureati celebri ai premiului Nobel sunt: Mihail Gorbaciov, Pace, 1990; Gabriel García Márquez, Literatura, 1982; Albert Einstein, Germania, Fizica, 1921; Pierre Curie, Fizica, 1903; Marie Curie, Polonia, Fizica, 1903 si Chimie, 1911; Albert Camus, Algeria, Literatura, 1957; Jean-Paul Sartre, Literatura, 1964 (a refuzat premiul); Maica Tereza, Republica Macedonia, Pace, 1979; Shimon Peres, Polonia, Pace, 1994; Guglielmo Marconi, Fizica, 1909; George Bernard Shaw, Irlanda, Literatura, 1925; Alexandr Soljenitin, Literatura, 1970; William Faulkner, Literatura, 1949; Ernest Hemingway, Literatura, 1954; John Forbes Nash, Economie, 1994; Orhan Pamuk, Literatura, 2006;
sursa: yuppi.com
Premiul Nobel pentru Fizica 1901-2008
1901 – Wilhelm Conrad Rontgen – descoperirea razelor Roentgen
1902 – Hendrik Antoon Lorentz, Pieter Zeeman – studiile lor privind influenţa magnetismului asupra unor fenomene de radiaţie. (Efectul Zeeman)
1903- Antoine Henri Becquerel – descoperirea radioactivitatii spontane
- Pierre si Marie Curie - studiile lor asupra fenomenului radiaţiei descoperit de profesorul Henri Becquerel
1904 – John William Strutt Rayleigh – Pentru investigaţiile sale asupra densităţilor celor mai importante gaze şi pentru descoperirea argonului în legătură cu aceste studii
1905 – Philipp Eduard Anton von Lenard – pentru munca sa asupra razelor catodice
1906 – Sir Joseph John Thomson - investigaţiile sale teoretice şi experimentale asupra conducţiei electrice în gaze
1907 – Albert Abraham Michelson – Pentru instrumentele sale de precizie optică şi investigaţiile spectroscopice şi metrologice efectuate cu ajutorul acestora. (Experimentul Michelson–Morley)
1908 – Gabriel Lippmann – Pentru metoda sa de reproducere fotografică a culorilor pe baza fenomenului de interferenţă
1909 -Guglielmo Marconi, Karl Ferdinand Braun – contribuţiile lor în dezvoltarea telegrafiei fără fir
1910 – Johannes Diderik van der Waals – ecuaţia stării gazelor şi lichidelor
1911 – Wilhelm Wien – legile ce guvernează radiaţia căldurii
1912 – Nils Gustaf Dalén – inventarea regulatoarelor automate destinate utilizării cu acumulatoare de gaz pentru iluminarea farurilor şi a geamandurilor
1913- Heike Kamerlingh Onnes – Pentru investigaţiile sale asupra proprietăţilor materiei la temperaturi joase care au condus, inter alia, la obţinerea heliului lichid
1914 – Max von Laue – descoperirea difracţiei razelor X în cristale
1915 – Sir William Henry Bragg, William Lawrence Bragg – analiza structurii cristalelor cu ajutorul razelor X
1917 – Charles Glover Barkla – descoperirea radiaţiei Röntgen caracteristice a elementelor
1918 – Max Planck – descoperirea cuantelor de energie
1919 – Johannes Stark -efectul Doppler în raze de canal şi despicarea liniilor spectrale în câmpuri electrice
1920 – Charles Edouard Guillaume – descoperirea anomaliilor în aliajele de oţel cu nichel
1921 – Albert Eistein – descoperirea legii efectului fotoelectric
1922 – Niels Henrik David Bohr – studiul structurii atomilor şi a radiaţiilor emanate de aceştia
1923 – Robert Andrews Millikan – Pentru munca sa asupra încărcării elementară şi efectului fotoelectric
1924 – Karl Manne Georg Siegbahn – Pentru descoperirile şi studiile în domeniul spectroscopiei razelor X
1925 – James Franck, Gustav Ludwig Hertz – legile guvernând impactul unui electron asupra unui atom
1926 – Jean Baptiste Perrin – structura discontinuă a materiei şi în special pentru descoperirea echilibrului sedimentar
1927 – Arthur Holly Compton - Efectul Compton
Charles Thomson Rees Wilson – Pentru metoda sa de a face traseele particulelor încărcate electric vizibile prin condensarea cu abur
1928 – Owen Willans Richardson – Pentru munca sa privind fenomenul termionic şi în special pentru descoperirea legii numite după acesta.
1929 – Prince Louis-Victor Pierre Raymond de Broglie- descoperirea naturii de unda a electronilor
1930 - Sir Chandrasekhara Venkata Raman – împrăştierea luminii şi pentru descoperirea efectului care-i poartă numele
1932 – Werner Karl Heisenberg – crearea mecanicii cuantice, aplicarea căreia, inter alia, a dus la descoperirea formelor alotropice ale hidrogenului
1933 – Erwin Schrödinger, Paul Adrien Maurice Dirac – descoperirea de noi forme productive ale teoriei atomice
1935 – James Chadwick - descoperirea neutronului
1936 – Victor Franz Hess – descoperirea radiatiei cosmice
- Carl David Anderson – descoperirea pozitronului
1937 – Clinton Joseph Davisson, George Paget Thomson – escoperirea experimentală a difracţiei electronilor prin cristale
1938 – Enrico Fermi – Pentru demonstraţiile existenţei de noi elemente radioactive produse de către iradiaţia de neutroni şi pentru descoperirea corelată a reacţiilor nucleare cauzate de către neutronii înceţi.
1939 – Ernest Orlando Lawrence – inventarea şi dezvoltarea ciclotronului şi pentru rezultatele obţinute cu acesta, în special cu referire la elementele radioactive artificiale
1943 – Otto Stern – dezvoltarea metodei razelor moleculare şi pentru descoperirea momentului magnetic al protonului
1944 - Isidor Isaac Rabi – metoda de rezonanţă pentru înregistrarea proprietăţilor magnetice a nucleelor atomice
1945 – Wolfgang Ernst Pauli – descoperirea Principiului de excludere, numit şi Principiul Pauli.
1946 – Percy Williams Bridgman – inventarea unui aparat capabil să producă presiuni extrem de înalte şi pentru descoperirile făcute în domeniul fizicii presiunilor înalte
1947 - Sir Edward Victor Appleton – cercetarea fizicii atmosferei superioare, în special pentru descoperirea aşa-numitului Strat Appleton
1948 - Patrick Maynard Stuart Blackett – dezvoltarea metodei camerei cu ceaţă a lui Wilson şi pentru descoperirile posibile astfel în domeniul fizicii nucleare şi radiaţiei cosmice
1949 – Hideki Yukawa – prevestirea existenţei mezonilor pe baza muncii teoretice asupra forţelor nucleare
1950 - Cecil Frank Powell – dezvoltarea metodei fotografice pentru studierea proceselor nucleare şi descoperirile create prin această metodă privind mezonii
1951 – Sir John Douglas Cockcroft, Ernest Thomas Sinton Walton – Pentru munca de pionieri în transmutarea nucleelor atomice prin particule atomice accelerate artificial.
1952 - Felix Bloch, Edward Mills Purcell – dezvoltarea de noi metode pentru măsurările precise nuclearo-magnetice şi descoperirile în relaţie cu aceste metode
1953 - Frits (Frederik) Zernike – demonstrarea metodei contrastului de fază, în special pentru inventarea microscopului pentru contrast fazic
1954 – Max Born – Pentru cercetarea fundamentală în mecanica cuantică, în special pentru interpretarea statistică a funcţiei de undă
- Walther Bothe – Pentru metoda de coincidenţă şi descoperirile posibile prin aceasta
1955 – Willis Eugene Lamb, – Pentru descoperirile sale privind structurile fine ale spectrului hidrogenului
- Polykarp Kusch – Pentru precisa determinare a momentului magnetic al electronului
1956 – William Bradford Shockley, John Bardeen, Walter Houser Brattain – studiile asupra semiconductorilor şi descoperirea efectului tranzistor.
1957 - Chen Ning Yang, Pinyin, Tsung-Dao Lee – studiul aprofundat în aşa numitele legi de paritate care a dus la descoperiri importante privind particulele elementare
1958 – Pavel Alexeevici Cerenkov, Ilia Frank, Igor Evghenievici Tamm – Efectul Cerenkov
1959 – Emilio Gino Segre, Owen Chamberlain – descoperirea antiprotonului
1960 – Donald Arthur Glaser – inventarea camerei cu bule
1961 – Robert Hofstadter – studiile sale revoluţionare a împărţirii electronilor în nucleele atomice şi pentru descoperirile astfel posibile privind structura nucleonilor
- Rudolf Ludwig Mössbauer – studiile sale privind absorbţia de rezonanţă a radiaţiei gamma şi descoperirea corelată a efectului numit după acesta
1962 – Lev Davidovici Landau – teoriile sale revoluţionare asupra materiei condensate, în special pentru heliul lichid.
1963 - Eugene Paul Wigner – Pentru contribuţiile în teoria nucleului atomic şi particulelor elementare, în particular prin descoperirea şi aplicarea principiilor de simetrie fundamentală
- Maria Goeppert-Mayer, J. Hans D. Jensen – descoperirile privind structurii de înveliş nuclear
1964 – Charles Hard Townes, Nikolai Ghenadievici Basov, Aleksandr Prohorov – construirea de oscilatoare şi amplificatoare bazate pe principiul maser-laser
1965 – Sin-Itiro Tomonaga, Julian Schwinger, Richard P. Feynman – Pentru munca sa fundamentală în electrodinamica cuantică, având consecinţe însemnate în fizica particulelor elementare
1966 - Alfred Kastler – descoperirea şi dezvoltarea metodelor optice pentru studierea rezonanţelor herţiene în atomi
1967 – Hans Albrecht Bethe – contribuţia sa în teoria reacţiilor nucleare, în special pentru descoperirile sale privind producerea energiei în stele
1968 – Luis Walter Alvarez – Pentru contribuţiile decisive în fizica particulelor elementare, în particular pentru descoperirea unui număr mare de stări de rezonanţă, posibilă prin dezvoltarea sa în tehnica folosirii camerei cu bule şi analizei de date
1969 – Murray Gell-Mann – descoperirile sale privind clasificarea particulelor elementare şi a interacţiunilor acestora
1970 - Hannes Olof Gösta Alfvén – descoperirile sale în hidrodinamica magnetică cu bogate aplicaţii în diferite părţi ale fizicii plasmei
– Louis Eugene Félix Néel – descoperirile privind antiferomagnetism şi feromagnetism, care au condus la importante aplicaţii în fizica stării solide
1971 – Dennis Gabor – inventarea şi dezvoltarea metodei holografice
1972 - John Bardeen, Leon Neil Cooper, John Robert Schrieffer – teoria lor asupra supraconductivităţii, de obicei numită teoria BCS
1973 – Leo Esaki, Ivar Giaever- descoperirile lor experimentale privind efectul de canalizare în semiconductori şi supraconductori
– Brian David Josephson – Pentru prezicerile sale teoretice ale proprietăţilor unui supercurent printr-o barieră de tunel, în particular acele fenomene la care se face referire sub denumirea generală de Efect Josephson
1974 – Sir Martin Ryle, Antony Hewish – cercetările revoluţionare în astrofizica radio: Ryle pentru observaţiile şi invenţiile sale, în particular pentru tehnica sintezei de deschizătură, iar Hewish pentru rolul său decisiv în descoperirea pulsarilor
1975 – Aage Niels Bohr, Ben Roy Mottelson ,Leo James Rainwater- Pentru descopeririea legăturii între mişcarea colectivă şi mişcarea de particulă în nuclee atomice şi pentru dezvoltarea teoriei structurii nucleelor atomice bazate pe această legătură
1976 – Burton Richter,Samuel Chao Chung Ting – Pentru munca revoluţionară în descoperirea unei grele particule elementare de un nou fel.” Cu alte cuvinte: pentru descoperirea particulei J/Ψ, care confirmă ipoteza că materia barionică (precum nucleele atomilor) este compusă din quarcuri.
1977 – Philip Warren Anderson,Sir Nevill Francis Mott ,John Hasbrouck van Vleck – Pentru studiile teoretice fundamentale asupra structurii electronice a sistemelor magnetice şi dezorganizate
1978 – Piotr Leonidovici Kapiţa – descoperirile sale de bază în domeniul fizicii temperaturilor joase
- Arno Allan Penzias, Robert Woodrow Wilson – descoperirea radiaţiei de fond de microunde cosmice
1979 – Sheldon Lee Glashow,Abdus Salam,Steven Weinberg – Pentru contribuţiile în teoria interacţiunii slabe şi electromagnetice unificate între particulele elementare, inter alia, prezicerea curentului neutru slab
1980 – James Watson Cronin, Val Logsdon Fitch – Pentru descoperirea de perturbanţe ale principiilor fundamentale ale simetriei în epoca k-mezonilor neutri
1981 – Nicolaas Bloembergen, Arthur Leonard Schawlow – contribuţia lor în dezvoltarea spectroscopiei laser
- Kai Manne Börje Siegbahn – contribuţia sa la dezvoltarea spectroscopiei cu electroni de rezoluţie înaltă
1982 – Kenneth G. Wilson – teoria sa a fenomenului critic în corelaţie cu tranziţiile fazice
1983 – Subrahmanyan Chandrasekhar - studiile sale teoretice asupra proceselor fizice de importanţă a structurii şi evoluţiei stelelor
William Alfred Fowler – studiile sale teoretice şi experimentale privind reacţiile nucleare de importanţă în formarea elementelor chimice în univers
1984 - Carlo Rubbia, Simon van der Meer – contribuţia lor decisivă la marele proiect care a dus la descoperirea particulelor de câmp W şi Z, comunicatori de interacţiune scăzută
1985 – Klaus von Klitzing – descoperirea efectului Hall cunatificat.
1986 - Ernst Ruska – inventarea primului microscop de electroni.
- Gerd Binnig, Heinrich Rohrer – proiectarea microscopului de scanare şi canalizare
1987 – Johannes Georg Bednorz, Karl Alexander Müller – descoperirea supraconductivităţii în materialele ceramice
1988 – Leon Max Lederman,Melvin Schwartz,Jack Steinberger – metoda radiaţiei neutrino şi demonstrarea structurii de dublet a leptonilor prin descoperirea neutrinoului scurtat
1989 - Norman Foster Ramsey – inventarea metodei domeniilor oscilatoare separate şi uzul său în maserul de hidrogen şi în alte momente atomice
– Hans Georg Dehmelt,Wolfgang Paul – Pentru dezvoltarea tehnicii de prindere a ionilor
1991 – Pierre-Gilles de Gennes – descoperirea faptului că metode dezvoltate pentru studiul fenomenelor normale în sisteme simple pot fi generalizate pentru forme mai complexe ale materiei, în particular pentru cristale lichide şi polimeri
1992 – Georges Charpak – inventarea şi dezvoltarea detectoarelor de particule, în particular a camerei proporţionale multi-fir
1993 – Russell Alan Hulse, Joseph Hooton Taylor Jr. – descoperirea unui nou tip de pulsar, o descoperire care a deschis noi posibilităţi pentru studiul gravitaţiei
1994 - Bertram Brockhouse – dezvoltarea spectroscopiei neutronilor.
- Clifford Glenwood Shull – dezvoltarea tehnicii difracţiei neutronilor
1995 – Martin Lewis Perl – descoperirea leptonului tau
Frederick Reines – identificarea nautrinului
1996 – David Morris Lee, Douglas D. Osheroff, Robert Coleman Richardson – descoperirea superfluidităţii în izotopul Heliu-3
1997 – Steven Chu,Claude Cohen-Tannoudji,William Daniel Phillips – dezvoltarea de metode de a răci şi capta atomi cu lumină laser
1998 – Robert B. Laughlin,Horst Ludwig Störmer,Daniel Chee Tsui – descoperirea unui nou tip de fluid cuantic cu excitaţii încărcate fracţionar
1999 -Gerardus ‘t Hooft, Martinus J.G. Veltman – clarificarea structurii cuantice a interacţiunilor slab-electrice în fizică
2000 – Jores Ivanovici Alferov, Herbert Kroemer – dezvoltarea structurilor eterogene de semiconductori utilizate în electronici optice şi de mare viteză
Jack St. Clair Kilby – contribuţia sa în inventarea circuitului integrat
2002 – Raymond Davis Jr.Masatoshi Koshiba – contribuţii revoluţionare în domeniul astrofizicii, în particular pentru identificarea neutrinilor cosmici
Riccardo Giacconi – contribuţii revoluţionare în domeniul astrofizicii, care au dus la descoperirea surselor razelor X cosmice
2003 – Alexei Alexeevici Abrikosov,Vitali Lazarevici Ghinzburg, Anthony James Leggett – contribuţii revoluţionare la teoria superconductorilor şi superfluidelor
2004 – David J. Gross, H. David Politzer, Frank Wilczek – descoperirea libertăţii asimptotice în teoria interacţiunii tari
2005 - Roy J. Glauber – contribuţia la teoria cuantică a coerenţei optice
2007 – Albert Fert, Peter Grünberg – descoperirea magnetorezistenţei gigantice
2008 – Yoichiro Nambu, Makoto Kobayashi, Toshihide Maskawa – descoperirea mecanismului ruperii spontane a simetriei în fizica subatomică si pentru descoperirea originii ruperii simetriei, ceea ce prezice existenţa a cel puţin trei familii de quarkuri în natură
octombrie 27, 2008
nimic
nimic nou sub stele
nimic
chiar si drumul care duce
spre tine a fost sters
printr-o rana ascunsa
(Lucian Tamas)
ma tem…
ma tem ca sunt doar un reflex pe corneea ta translucida
ca traiesc pe un atom in adancul ficatului tau
pe o graunta de calciu din melcul urechii tale
ma tem sa nu fiu decat o noita pe unghia ta
un rictus pe buzele tale
sau doar o catarama de la condurul unei femei pe care ai vazut-o in vis,
si pe tine parca in vis te-am cunoscut,
prietene
(M. Cartarescu)
